Inimă  uitată

Tremur ades privind la amintiri,
Închise-n al meu suflet prea plin cu mărăcini
Privesc în mine, în inima mea moartă,
Orbită de dureri, e ca o oală spartă
Şi ca cenușa neagră se spulberă în vânt
Numai a mea viață aici pe acest pământ.
Dă-mi doamne tu putere şi lacrima-mi oprește
Ia-mi tu cu o putere durerea ce-mi urzește.
Prea multe amintiri de la iubirea moartă,
Învie dacă poți tablouri de altă dată.
Si zâmbetul mi-l pune pe buzele-mi prea reci,
Asemeni unei stânci în nopțile-i de veci.
Dă-mi tu putere multă să strâng în a mea palmă
O floare mult prea dragă cum e iubirea rară.
Că în război eu plec de fiecare dată
Când el îmi dă puteri şi apoi mi le-neacă.
E ca demon drag ce strânge de la mine
Mă lasă-n iad ades,  luând-mi  fericire.
Mă ocolește galeș, mă minte prea frumos
Mă vrea, mă uită si spune dureros
Acum a mea iubită, mâine spate întors.

Anunțuri

Special pentru tine

Va fi un timp în care îți vei aminti de mine,

De tot ce am făcut, ce am simțit pentru tine.
Într-un tarziu tu însuți vei da seama
Că ai greşit prea mult, degeaba.
 Te vei întoarce suspinând în gânduri
Şi vei citi aşa în ale mele rânduri.
Voi fi uitat eu cât am suferit
Şi m-am gândit la tine, cu tine-am adormit.
În al meu gând nebun visat-am doar la noi,
Dar tu erai departe rău şi voi…
Uita şi eu cum tu m-ai părăsit
Găsind o altă cale curând către sfârşit.
Timpul ce împreună noi l-am petrecut
Va fi uitat de mine pentru c-aşa ai vrut,
Nu ți-a păsat deloc şi nu te-ai gândit tu
De ce mă laşi pe mine pentru a-ți fi mai bine
Mă bucur c-acum eşti unde ce tare-ți place,
Mă bucur pentru tine, dar să mă laşi în pace!
Să îmi trăiesc eu viața aşa cum o să fie,
Că n-ai sădit în tine decât  o rea mândrie,
Ai luat parte din mine, te-ai dus în depărtări,
Dar voi lua şi eu curând şi țări şi mări !
Şi vei vedea atunci ce grea e suferința
N-o să mai ai ca mine cât o să-ți fie ființa !

Viață tu îmi eşti povară

E atât de crudă viața, doar ea îți ia speranța,

Te duce-n drumuri multe, se joaca ea cu tine
Nu-ți dă ce îți convine, te lasă cu gust sec
Iar eu mă tot înnec
Nici nu mai stiu de mine, nu stiu cine eu sunt
De ce m-oi fi născut acum pe acest pământ
Acum aş vrea tu viață pe mine să mă înveți
Cum să trăiesc eu bine când tu mă tot îmbeți
Ce-mi dai tu mie azi se năruie de mâine,
Ce îmi oferi exact e o dezămăgire
Aş vrea să fiu fantasmă prin toate eu să trec,
Exact cum trec soldații ce merg către înnec
Acum nu am puteri mă simt a nimănui
Nicicând eu n-am simțit să fiu ca cea dintâi
Iubire n-am simțit decât prea dureroasă
Si poate că de aici eu sunt prea furioasă
Acum trec mai departe dar maine mă împiedic
Iar ieri am fost zidită numai în întuneric
Că viața mi-a luat tot ce mi-a fost mai drag
Şi nu îmi dă nimic, nu pot să trec un prag
Facută-s praf de stele că ele mă privesc
Şi câteodată văd că ele mă iubesc
M-asemăn lor, sunt multe pe cerul înstelat
Dar singure trăiesc acolo sus un veac!

Tărâm de vise

Un loc uitat de lume ce nimeni nu-l visează
Cu cer albastru clar cărarea luminează.
E o potecă mică ce duce-n depărtări
Speranțe, lacrimi şi oameni iubitori.
Doar stele luminează întreaga depărtare,
Cântând versuri de dor în mintea ce nu moare.
Aici te poți lăsa purtat ca pe un vas
Şi te vei duce acolo unde-ti auzi un glas
El strigă să nu-l uiți, tu eşti uşor învinsă
De toate celelalte speranțe triste prinsă.
Pe acest tărâm te duci şi nu vrei a întoarce
Orice visare ce nu-ți e prea departe,
Te simți ca o drogată, nu poti a mai pricepe
De ce odată e şi acum ea nu mai este
Timpul aici oprit e tot şi nu vrea ca să treacă,
Într-o corabie lăsată pe fundul mării sacă.
Se aud valuri înalte spărgându-se la țărm,
Şi totul îi e linişte lăsând un mare şarm
Când visele uitate se duc, nu se întorc,
Vă las speranțe,  din suflet eu vă storc
Că nu mai am puteri acolo să mă-ntorc.

Te voi uita vreodată

Când oare am să te uit străin ce esti acum,

De ce eu încă suspin ca un nebun?
Nu pot uita nimic din ce a fost şi nu trec mai departe
Aşa cum tu făcut-ai de mult, lăsând clipe deşarte.
Ce să mai fac nu ştiu, nu pot din suflet nu te voi scoate,
A mea viață va fi pururi gândind la ale tale fapte.
Prea mult timp a trecut dar eu încă-mi amintesc
De a nostră primă întâlnire, de zâmbetul prostesc.
Se năpusteşte peste mine durerea cea mai grea
Că timpul duce în depărtări toată amintirea ta
Eu vreau să o păstrez, îmi scapă, mă simt neputincioasă,
Cum să mai ard acum o amintire falsă?
Tu m-ai uitat pe mine şi văd ca îți e bine
Nu te gândeşti sau te-ndoieşti de timpul care vine
 Viața-ți trăieşti naite exact ca un soldat,
Omori în cale tot timpul ce nouă ne-a fost dat.

Toamnă peste tot

Praf de stele se scutură din cer în noapte,

Se presară fin pe toamna dintre şoapte,
Cu frunze reci, strivite şi uscate
Zboară ca zilele-mi ce le trăiesc uitate.

Fanatic umblă în depărtări şi caută
Stoluri prea negre o albă zestre
Iar ele îmi vin şi-mi spun pe la ferestre
Un gând uitat din noaptea mută.

Pădurea lin se-nclină îndurerată
De vântul ce o vrea atât de moartă
Şi-i rupe hainele de-i sunt pe ea,
Cum o dezbracă, vai de ea!

În munți pe creste e prea frig,
Un alb e tot întins timid.
Gerul aici te lasă sticlă
Îngheță crestele uitate,
Încinge urmele lăsate
Să nu se vadă acoperite,
De alb stufos el le înghite.

Dar căşile cu fum se-nalță
Şi focu-n sobă e aprins,
Bunica e cu părul nins,
Căldura-n cameră e viață
Aici e totul o speranță !

Speranțe moarte

Tulpini goale ce vântul le cutremură,

Lăsate reci şi negre şuieră prea singure
În noaptea ultimei clipiri ele se înfumură,
Turbând de nervi se răscolesc lăsate
Şi stelele s-au închis veşnic moarte
Într-un mormânt dospit de fapte.
La un cortegiu rătăcesc şi caut să învii
Acea speranță năruită, acel de ce nu vii.
Satulă de întrebări fără răspuns
Ca legile ce nu îmi dau surâs
Îmi scutur capul şi nu cred că mai pot
Acea tulpină s-o scot din radacini cu tot.
Pământul e prea greu şi nu mă lasă,
Nebună-mi părăsesc parcă şi-a mea casă
Să uit, să spăl şi să lipsesc,
Acolo unde stau să nu trăiesc!
Aşa îmi fu până acum numita viață
De grele, mari dureri înşirate ață,
Fantomă mă prefac şi mă usuc
Nu mai ştiu iar ce poate fi făcut!